Atractiile Romaniei. Pitiponcismul

Intro lume atat de perfecta, uneori imi vine s-o iau la fuga, alteori sa bat campii, unii cu gratie, altii aiurea. Evident, glumesc. Nu , nu acum. Nici in cele ce urmeaza.

Stiu, nu e nevoie, dar totusi, insist.

Suntem o tara cu oameni care stiu sa aprecieze frumosul. Avem cultura generala , evident, sa stii toate sublimele melodii ale regelui Guta, pe langa faptul ca e de-a dreptul fascinant, mai e si extrem de educativ!

Suntem in pas cu moda, noroc ca animal print'ul e mereu la moda.
Suntem oameni care stiu sa se distreze, sa bei pana cazi lat pe ritm de manele e distractie garantata!

Avem masini, care mai de care mai betoane ( a se intelege tunate ) din care se aude Salam si Ciorba pe raza de 5 km . Nu te speria, sa nu crezi ca ne urcam in masini si cerem de mancare. Sau mai rau , in loc de Caramel , Biscuit si Ciocolataaa, noi avem ticuri cu salam si ciorba. Nu , nu suntem chiar asa muritori de foame.

Dar, recunoastem , sunt unele specimene care-si iau de la gura o vreme in favoarea unei nopti mirifice, in care se distreaza, da , ai ghicit, pana cad lati pe ritm de manele.

Specimenele din Romania le recunosti oriunde. Chiar si fara sa le cunosti. Sunt imbracate cu gust, au freze ultimul racnet, un vocabular elevat ,expresii filosofice, comportament impecabil, mai ceva ca cel al Reginei Elisabeta. Atat specimenele cat si specimenii. Da, da, si ei, mai ceva ca Regina Elisabeta.

Majoritatea romanilor pitiponci raspund la apelativele: bossu, sefu/a, jupanu/a , barosanu/a, boeru/a, printu, regele, imparatu, faraonu, pitipoanca, etc , deoarece fiecare are dreptul sa fie ce doreste.

Aceste cercetari le-am facut in decursul a 4 ani, in care am studiat comportamentul animalelor in turma.

Ca sa pot sa urmaresc comportamentul primatelor, am procedat intocmai ca un zoolog profesionit. M-am apropiat de creaturi intro maniera pasnica,aratandu-le ca nu reprezint o amenintare.

Daca incercati si dumneavoastra, va sfatuiesc sa nu le abordati in timp ce se hranesc, din motive de siguranta. Pe duratal studiului, nu a fost abuzat nici un animal si nu s-a necesitat intrebuintarea niciunei metode de tortura(privarea de somn, de mancare, etc).

New start. Start now

In nesaratul stil clasic voi scrie despre nimicurile ce mi-au insumat ultimul an de viata. Despre ce inseamna pentru mine sa cresc. Si desi in anii trecuti imi gaseam cu lejeritate si gratie cuvintele acum ma regasesc in situatia cel putin stranie de a nu avea ce mari impresii sau experiente de impartit. Ultimul an m-a golit de energie, de entuziasm, de principii si in schimb nu mi-a dat foarte multe. Am asteptat 19 ani ca viata mea sa inceapa cu adevarat, la fel cum am mai asteptat si 16, si 17 si mai ales 18. Am asteptat sa explodez intr-o existenta veridica, sa pot sa ma bat cu pumnii in piept in fata tuturor ca sunt aici, ca sunt palpabila, sunt o fiinta reala, cu tot felul de lucruri de spus, de povestit, de invatat, de dat si de primit. Inca astept.

Am trait tot felul de lucruri in ultimul an, dar niciunul nu m-a imbogatit. M-au dezamagit, m-au bucurat, m-au facut sa ma indoiesc, sa cred, sa disper, sa am cosmaruri si sa astept cu nerabdare ziua de maine. Dar nicio zi de pana acum n-a fost cum ma asteptam. Am pierdut multe, am pierdut oameni, mi-am pierdut increderea in omenire iar in schimb am primit doar blazare, rutina, si sentimetul pregnant ca nimic nu va mai fi la fel. Am primit puterea de a ma zbate pentru a obtine ceea ce mi se cuvine, insa nu mai stiu exact ce merit. Am vazut piese de teatru, concerte si baruri, dar am vazut si mizeria, incrancenarea si uratenia orasului. As vrea sa pot scrie despre ce experiente profund spirituale am avut, despre cum am crescut, m-am maturizat, am acumulat cunostinte si toate cele, dar nu pot. Am ajuns scarbita de lumea in care traiesc, de as intra in pamant numai sa scap de ea, de prost-gust, de prostie si incultura. Nu sunt trista, sunt in mare parte chiar fericita, dar am obosit asteptand. Am obosit facandu-mi iluzii ca la x ani, viata se va transforma subit in viata pe care o vrei si pe care o astepti. In raspunsul la intrebarea “ce vrei sa te faci cand vei fi mare”.

In fiecare an primesc din ce in ce mai putine telefoane, mesaje si urari. Nu stiu cat conteaza asta. probabil ca daca ati uitat anul asta, de fapt sunt un gradinar care a uitat sa-si ude floarea sau sa-si intretina amicitiile, iar daca ati uitat si anul trecut, probabil eram doar un reminder pe net sau pe telefon care a disparut cand v-ati sters contul de hi5 sau v-ati schimbat telefonul. Indiferent, poate ca anul trecut m-ar fi deranjat mai mult, dar anul asta nu simt nimic la gandul ca doar o mana de oameni, pe care ii iubesc, stiu ce e Saint Nicholaus. Mi-a luat mult sa realizez cine e cu adevarat important pentru mine, iar asta ma face o fraiera.

Imi pare rau ca in fiecare an imi pierd din ce in ce mai multe amintiri. Uit fete, intamplari, locuri. Uneori prezentul ma macina atat de tare - desi nu atat de tare precum viitorul - incat trecutul se sterge incet, incet cu fiecare clipa. Si poate ca si eu la randul meu dispar incet-incet din amintirile celorlalti. Ca o figura ce se sterge treptat dintr-o poza, lasand un gol, sau un lapsus…

Aici am ajuns la capatul lungului sir de nimicuri. Brusc si inestetic. Asteptand in continuare.

Cand iti incepe viata defapt?