Interviu cu mine

Stau,savurand o cafea fierbinte, incalzandu-mi gandurile in lectura unui "Interviu cu Borges". Cu cat inaintez in lectura, gandurile ma intrerup tot mai mult. Imi cer putina atentie. Timp ca sa asimilez informatiile. Informatii bogate. Care cer timp. Care ma indeamna sa imi pun intrebari. Si sa nu ajung niciunde.

Acum ma gandesc la centru constiintei. Lucru care ma macina de multa vreme si caruia i-am oferit atentie timp indelungat. Poate am ajuns undeva,poate nu e raspunsul pe care speram sa-l obtin, poate asta nici macar nu e un raspuns. Poate e o descoperire.

Am descoperit ca a te cauta pe tine insuti este fascinant si intolerabil. Cu cat mi se pare ca inaintez mai mai profund in mine insumi, cu atat simt ca dispar mai mult. Am ajuns sa ma indoiesc de propria-mi existenta.

Cred ca Hume a fost cel care a spus: " Cand m-am cautat, n-am gasit niciodata pe nimeni acasa. Asa e lumea".

Asteptari

Asteptam.. ce asteptam? Ca sa astepti ceva, trebuie in prealabil sa iti doresti ceva. Daca iti constientizezi dorinta, stii ce astepti, si stii ce trebuie sa faci in privinta respectiva.

Dar sunt persoane care doar asteapta. Asa ca mine. Daca intrebi ce, astept ceva sublim , care sa vina si sa imi schimbe viata. Poate apocalipsa, si sa ramanem doar noi, cei cu asteptarile pe Pamant, ca sa suferim mai mult. Sa asteptam toti, si sa nu fie nimeni care sa faca ceva.

Gandim prea mult, facem prea putin. Noi, cei cu asteptarile. Pentru restul tot respectul!

Uite cum sta treaba cu asteptatul . Asteptam noi, cei care avem prea mult timp liber. Care nu avem nu-stiu-ce pe cap. Care ne plictisim. Adicalea, nu plictiseala e marele bai, vezi tu, mai exista si comoditatea..

De la 1 ianuarie incerc sa fiu altfel. Suna atat de clasic, cliseic, patetic! Deci nu ma mai schimb. Adica, nu mai spun ca ma schimb. Si daca ma schimb, ma schimb in ce? Ce as schimba la mine? N-as schimba nimic,poate mi-as mai insusi cateva calitati. Sunt atat de multumita de mine incat sa-mi placa tot ? Pai, calitatile dar mai ales defectele ma fac cine sunt. Pot sa fiu cine vreau. Gandul asta ma face sa ma simt mai bine. Dar iarasi, comoditatea..

Acum cateva zile o ardeam pe negativism . Acum, s-a schimbat roata . Nu c-as fi intr-o stare de spirit mai buna, vad lucrurile cum le vedeam si acum cateva zile, dar inclin balanta spre lumina. Am fost destul in intuneric.

E in firea noastra sa apreciem mult mai mult ceva ce am pierdut. Intr-o zi am pierdut respectul fata de mine. L-am pierdut din plictiseala, imi era prea bine. Nu a durat mult, l-am regasit si acum ma simt ca noua.

Mi-am pierdut si pisica, dar asta nu se pune. Am apreciat-o atat de mult incat mi-am luat alta. Am vrut sa vad unde-as fi ajuns daca nu as fi pierdut-o. Mi-a fost draga. Deci am dus-o la tara . Acum e salbatica, ii e mai bine. Nu sunt o persoana rea, doar ma plictisesc repede.

La urma urmei, ce astept de fapt? Astept sa ma schimb. dar tocmai spuneam ca n-as schimba nimic la mine. Astept sa fac lucrurile pe care nu pot sa le fac din cauza defectelor. Defecte de care nu vreau sa scap. Doar sa le camuflez putin. Nu astept sa faca nimeni nimic. Vreau o EU mai puternica. Si imi place sa stiu ca asta depinde de mine. Ma face mai increzatoare , dar totodata ma face sa astept. Unde-am ramas? Aaa da.. daca totul tine de mine,totusi,ce astept pana la urma?

Ce astepti?

Ma intrebam care e scopul vietii. Traim ca sa murim? Oare asta asteptam cu atata inversunare? Traim doar sa vedem cum e, experimentam, evoluam fara voia noastra, ca in final sa primim ceea ce meritam? E vorba de destin sau liber arbitru?

Cand totul merge bine parca e destinul, cand apare raul e vorba de eroarea alegerii pe care ai luat-o, in urma liberului arbitru?
In destin cred oamenii care nu au teluri, planuri, nu au un scop, se lasa purtati prin viata crezand ca aceasta le rezerva aceleasi "surprize" , fie ca se zbat, fie ca nu. Desi constientizam ca nu e asa, comoditatea parca ne goleste de planuri,idealuri, sau intrun caz mai bun , acestea raman la stadiul de ...dorinte.Si asteptam Pestisorul de hAur.Sau Duhul Lampii, sau poate pe Zana Maseluta , depinde de varsta si de ce ne dorim. Cei care cred in destin au credinta mare ,daca cred cu adevarat in ce-si doresc , asteapta sa li se indeplineasca ( fara sa faca nimic in privinta asta).

Ati vazut filmul "The Secret"? In film te indeamna sa-ti doresti o tona de bani (sau ce-ti doresti) si sa te gandesti tot timpul la asta , ca si cum esti convins ca vei primi . Pai asa ajungem nebuni, ajungem sa mergem la magazin cu bani imaginiari,sa conducem masini imaginare, sa avem un post tv in care sa ne afirmam talentul manelistic( da, nasol ). La ce dorinte avem , am ajuns sa ma bucur ca nu functioneaza secretul . Mint, functioneaza, dar doar pt oamenii care stiu ce vor in viata si, spre deosebire de cei anteriori, care si fac ceva in privinta asta.

Oamenii care cred in destin nu au multe vise. Ce pot sa astepte ei de la viata, de ce sa se gandeasca la ce ar vrea, daca oricum e vorba de destin , care nu depinde de tine? Poate din pricina asta persoanele care cred in destin sunt curioase. Sunt curioase sa vada ce le rezerva viitorul , sa descopere tot . Daca totul e monoton pe planul asta, trebuie sa-si satisfaca cumva curiozitatea, si si-o indreapta spre altceva. Alte persoane, alte vieti , de unde rezulta barfa.... deci, persoanele care cred in destin sunt barfitoare. Ma intreb, daca continui, oare unde ajung cu logica mea?

Dar cei care nu cred in destin? Care iau viata in propriie maini si o cladesc pe placul lor? Acesti oameni au o personalitate puternica. Stiu ce vor, stiu de ce vor, si stiu cum sa realizeze ceea ce vor. Nu ma mai intind, ca tiganul, despre personalitate intrun alt post.

"Ma bucur ca am langa mine persoane care stiu sa isi spuna off-ul... care isi recunosc problemele sau necazurile, care sunt si obiective, care nu traiesc in ocazionalul de azi pe maine... care se macina zilnic dorind mai mult de la ei, care doresc ceva in viata mai mult decat bani, care isi traiesc viata si nu lasa lumea sa o traiasca pe a lor, care traiesc pentru un party 2-3-4... bune... nu party-urile pentru ei." Putin adaptat. E perfect. Sunt cuvintele pe care le-as folosi eu in descrierea lui.Si-n descrierea persoanelor de langa mine.Da, sunt inconjurata de personalitati :) puternice.

Atractiile Romaniei. Pitiponcismul

Intro lume atat de perfecta, uneori imi vine s-o iau la fuga, alteori sa bat campii, unii cu gratie, altii aiurea. Evident, glumesc. Nu , nu acum. Nici in cele ce urmeaza.

Stiu, nu e nevoie, dar totusi, insist.

Suntem o tara cu oameni care stiu sa aprecieze frumosul. Avem cultura generala , evident, sa stii toate sublimele melodii ale regelui Guta, pe langa faptul ca e de-a dreptul fascinant, mai e si extrem de educativ!

Suntem in pas cu moda, noroc ca animal print'ul e mereu la moda.
Suntem oameni care stiu sa se distreze, sa bei pana cazi lat pe ritm de manele e distractie garantata!

Avem masini, care mai de care mai betoane ( a se intelege tunate ) din care se aude Salam si Ciorba pe raza de 5 km . Nu te speria, sa nu crezi ca ne urcam in masini si cerem de mancare. Sau mai rau , in loc de Caramel , Biscuit si Ciocolataaa, noi avem ticuri cu salam si ciorba. Nu , nu suntem chiar asa muritori de foame.

Dar, recunoastem , sunt unele specimene care-si iau de la gura o vreme in favoarea unei nopti mirifice, in care se distreaza, da , ai ghicit, pana cad lati pe ritm de manele.

Specimenele din Romania le recunosti oriunde. Chiar si fara sa le cunosti. Sunt imbracate cu gust, au freze ultimul racnet, un vocabular elevat ,expresii filosofice, comportament impecabil, mai ceva ca cel al Reginei Elisabeta. Atat specimenele cat si specimenii. Da, da, si ei, mai ceva ca Regina Elisabeta.

Majoritatea romanilor pitiponci raspund la apelativele: bossu, sefu/a, jupanu/a , barosanu/a, boeru/a, printu, regele, imparatu, faraonu, pitipoanca, etc , deoarece fiecare are dreptul sa fie ce doreste.

Aceste cercetari le-am facut in decursul a 4 ani, in care am studiat comportamentul animalelor in turma.

Ca sa pot sa urmaresc comportamentul primatelor, am procedat intocmai ca un zoolog profesionit. M-am apropiat de creaturi intro maniera pasnica,aratandu-le ca nu reprezint o amenintare.

Daca incercati si dumneavoastra, va sfatuiesc sa nu le abordati in timp ce se hranesc, din motive de siguranta. Pe duratal studiului, nu a fost abuzat nici un animal si nu s-a necesitat intrebuintarea niciunei metode de tortura(privarea de somn, de mancare, etc).

New start. Start now

In nesaratul stil clasic voi scrie despre nimicurile ce mi-au insumat ultimul an de viata. Despre ce inseamna pentru mine sa cresc. Si desi in anii trecuti imi gaseam cu lejeritate si gratie cuvintele acum ma regasesc in situatia cel putin stranie de a nu avea ce mari impresii sau experiente de impartit. Ultimul an m-a golit de energie, de entuziasm, de principii si in schimb nu mi-a dat foarte multe. Am asteptat 19 ani ca viata mea sa inceapa cu adevarat, la fel cum am mai asteptat si 16, si 17 si mai ales 18. Am asteptat sa explodez intr-o existenta veridica, sa pot sa ma bat cu pumnii in piept in fata tuturor ca sunt aici, ca sunt palpabila, sunt o fiinta reala, cu tot felul de lucruri de spus, de povestit, de invatat, de dat si de primit. Inca astept.

Am trait tot felul de lucruri in ultimul an, dar niciunul nu m-a imbogatit. M-au dezamagit, m-au bucurat, m-au facut sa ma indoiesc, sa cred, sa disper, sa am cosmaruri si sa astept cu nerabdare ziua de maine. Dar nicio zi de pana acum n-a fost cum ma asteptam. Am pierdut multe, am pierdut oameni, mi-am pierdut increderea in omenire iar in schimb am primit doar blazare, rutina, si sentimetul pregnant ca nimic nu va mai fi la fel. Am primit puterea de a ma zbate pentru a obtine ceea ce mi se cuvine, insa nu mai stiu exact ce merit. Am vazut piese de teatru, concerte si baruri, dar am vazut si mizeria, incrancenarea si uratenia orasului. As vrea sa pot scrie despre ce experiente profund spirituale am avut, despre cum am crescut, m-am maturizat, am acumulat cunostinte si toate cele, dar nu pot. Am ajuns scarbita de lumea in care traiesc, de as intra in pamant numai sa scap de ea, de prost-gust, de prostie si incultura. Nu sunt trista, sunt in mare parte chiar fericita, dar am obosit asteptand. Am obosit facandu-mi iluzii ca la x ani, viata se va transforma subit in viata pe care o vrei si pe care o astepti. In raspunsul la intrebarea “ce vrei sa te faci cand vei fi mare”.

In fiecare an primesc din ce in ce mai putine telefoane, mesaje si urari. Nu stiu cat conteaza asta. probabil ca daca ati uitat anul asta, de fapt sunt un gradinar care a uitat sa-si ude floarea sau sa-si intretina amicitiile, iar daca ati uitat si anul trecut, probabil eram doar un reminder pe net sau pe telefon care a disparut cand v-ati sters contul de hi5 sau v-ati schimbat telefonul. Indiferent, poate ca anul trecut m-ar fi deranjat mai mult, dar anul asta nu simt nimic la gandul ca doar o mana de oameni, pe care ii iubesc, stiu ce e Saint Nicholaus. Mi-a luat mult sa realizez cine e cu adevarat important pentru mine, iar asta ma face o fraiera.

Imi pare rau ca in fiecare an imi pierd din ce in ce mai multe amintiri. Uit fete, intamplari, locuri. Uneori prezentul ma macina atat de tare - desi nu atat de tare precum viitorul - incat trecutul se sterge incet, incet cu fiecare clipa. Si poate ca si eu la randul meu dispar incet-incet din amintirile celorlalti. Ca o figura ce se sterge treptat dintr-o poza, lasand un gol, sau un lapsus…

Aici am ajuns la capatul lungului sir de nimicuri. Brusc si inestetic. Asteptand in continuare.

Cand iti incepe viata defapt?